În această epocă trăim cu impresia că deținem controlul asupra vieții noastre, că suntem stăpânii deciziilor și alegerilor pe care le facem. Trăim cu impresia că accidentele, diagnosticele sau moartea fac partea din viața altora.
Însă atunci când în viața noastră își fac loc noțiuni precum cancer, epilepsie, autism și acestea vin atașate de propria persoană, de copilul nostru sau altcineva drag, viața celor implicați se schimbă radical. Aceste noțiuni intră în viața noastră fără să întrebe dacă suntem pregătiți să devenim neputincioși, dacă ne-am îndeplinit deja toate visele pe care le aveam pentru fiul sau fiica noastră, dacă ne permitem să facem față unui tratament costisitor.
Adevărul este că în manualul de utilizare al condiției umane, nu sunt prevăzute reguli prin care să facem față la aceste vești și nici nu putem alege un diagnostic mai la modă sau o infirmitate cu mai puțină suferință: suntem puși în fața faptului împlinit!
Și atunci începe aventura atât pentru pacient cât și pentru familie, iar cei implicați trec prin mai multe faze și alegerile pe care le fac de aici încolo le definesc restul vieții:
- Șocul diagnosticului, este prima etapă și vine combinat cu sentimente de vinovăție și eventual un ușor disconfort cauzat de stigmatizarea pe care o simți ca pacient. De obicei aici se iau măsuri pentru “limitarea pagubelor”, de genul “să nu afle nimeni” și aplici măsuri derizorii de exemplu, dacă îmi pierd vederea voi purta niște ochelari de soare ca să nu se vadă ce eforturi fac ca să mă descurc…
- Urmează negarea, adeseori însoțită de întrebarea insistentă – de ce eu, din ce cauză, cu ce am greșit și chiar cu trimiteri la Divinitate pe modelul “de ce mă bate Dumnezeu tocmai pe mine?” În această fază sentimentul de vinovăție este înlocuit cu blamarea oricărui factor care ar fi putut contribui la îmbolnăvirea ta, fiind vizat aici, stilul de viață, stresul de la locul de muncă, partenerul și cam oricine poate fi învinovățit.
- Momentul “să trecem la treabă” este acela în care cauți eventual încă o opinie medicală, de obicei mai avizată și începi să iei măsuri privind tratamentul și eventual modificări ale stilului de viață. Aici poate vei renunța la fumat o lună, două ca majoritatea, până când îți trece sperietura sau dacă ești mai serios te apuci de sport, să zicem.
- Etapa “sunt bolnav dar mă tratez” este cea mai complexă. Este etapa în care te obișnuiești cu diagnosticul și decizi încotro o apuci. Aici infirmitatea începe să se instaleze și apar piedicile: diagnosticul nu mai poate fi ascuns, negarea nu mai este valabilă și trebuie să te hotărăști cum va fi restul vieții tale. Pentru că ajuns în acest punct este prima zi din restul vieții tale. O viață cu un diagnostic, cu dizabilități, cu perspective reduse de tratament și eventual cu un sfârșit apropiat.
Aici se impune să faci o alegere: să îmbrățișezi un diagnostic și să fi realmente BOLNAV sau să găsești soluțiile necesare pentru a funcționa cu un diagnostic și să devii efectiv un LUPTĂTOR.
Dacă până acum nu ai avut de ales și te-ai căpătuit cu un diagnostic de acum ai de ales cum gestionezi situația. Și nu vreau să mă refer aici la cei care se întind și mor, trăgând după ei și familiile care dau totul pentru a le ușura suferința.
Vreau să mă gândesc la cei care găsesc soluții să meargă mai departe cu o infirmitate și la familiile lor care îi susțin să se adapteze situației. Vreau să mă gândesc la mama care face chimioterapie iar după pierderea părului fiul său îi spune că arată grozav, vreau să mă gândesc la o tânără cu epilepsie care continuă să exceleze la școală cu ajutorul colegilor de clasă, vreau să mă gândesc la mama cu fiul autist care se înscrie la toate cursurile de pe fața pământului pentru a afla ce terapii îi sunt de ajutor copilului.
Nici nu ne putem imagina ce eforturi fac acești oameni care duc o luptă permanentă pentru supraviețuire dar vestea bună pentru ei este că pot fi ajutați. Cu o consiliere personalizată atât pacienții cât și familiile lor pot fi îndrumați să găsească modalitatea prin care viața merge mai departe în ciuda diagnosticului. Infirmitatea poate fi gestionată dacă se fac ajustările necesare și există susținerea celor dragi.
Adaptarea la noua condiție presupune multe schimbări dar cu ajutorul potrivit poți să descoperi un nou sens în viață și poți să te simți din nou confortabil în ciuda infirmității. Consilierea te poate ajuta să treci linia fină de demarcație dintre statutul de victimă în care starea predominantă este de milă și autocompătimire și să ajungi să te simți din nou înțeles și acceptat.
Cu ajutorul consilierii poți experimenta diferite moduri în care să vezi dincolo de situația în care te afli și chiar să găsești singur răspunsurile la noua realitate în care trăiești.
Vă îndemn așadar să găsiți puterea să mergeți mai departe, să vă informați și să găsiți soluțiile care vă sunt potrivite sau să cereți ajutor specializat din sfera consilierii.
Există viață după diagnostic!