Cea mai mare parte a vieții mele m-am raportat la mine însămi ca antreprenor și femeie de afaceri și în același timp soție și mamă. Am participat la fondarea unei companii de succes în domeniul panificației și Horeca și ani de zile am lucrat alături de familie, am crescut afacerea, am crescut oameni și mi-am urmat cursul ca cineva care știe ce face și este în controlul destinului său.
Apoi în viața mea a apărut o tumoare cerebrală. Nu m-am gândit că am să mă opresc din ceea ce făceam și că acesta îmi va schimba viața ci am continuat să lucrez, am încercat să mă adaptez, am cerut păreri medicale, am făcut tratamente, am apelat la chirurgie. Încet însă, diagnosticul a preluat controlul asupra mea și am început să-mi pierd vederea. Făceam eforturi să mă descurc cu vederea periferică și cu ultimele umbre pe care le mai puteam distinge și am început să port ochelari fumurii pentru a mă proteja din punct de vedere estetic și pentru a nu crea disconfort celor care mă vedeau.
Încet însă, se năruia toată viața mea așa cum o știam. Am început să nu mai ies la evenimente și o vreme mi-am supus familia la izolare. Oamenii din jurul meu au început să mă trateze diferit. Am simțit că unora le este milă de mine, unii mi-au înșelat încrederea iar alții au încercat să mă protejeze.
Am fost nevoită să mă retrag din afacere și să reînvăț să trăiesc. Pierderea vederii a fost doar unul din aspectele pe care le presupune intervenția de neurinom acustic. Pareza care mi-a afectat partea stângă a feței a început să-mi creeze dificultăți cu aspectele cele mai delicate ale vieții. De la faptul că mi s-a schimbat aspectul fizic până la faptul că a trebuit să reînvăț să mănânc. Am scăpat de o tumoare dar am rămas cu un dezechilibru vestibular din cauza căruia a trebuit să reînvăț să merg. Făceam pe holul spitalului câte zece pași pe zi pentru care efortul era ca după kilometri întregi.
Desigur, eram în viață dar cine eram eu acum? Viața mea se raporta acum la un handicap. Eram nevăzătoare, eram neputincioasă, eram infirmă? Tot ce am știut despre mine până în acest moment s-a prăbușit și m-a redus la ceva ce nu cunoșteam. Nu eram obișnuită să fiu o victimă. Am avut un moment în care m-am așezat pe jos și mi-am spus că de aici nu mai pot cădea. Cât de jos te poate duce disperarea atunci când pierzi controlul?
Și apoi în minte mi-a încolțit o idee: să merg la Facultatea de Psihologie! În acel moment nu aveam o explicație logică pentru acest gând. Era oare o idee nebunească doar pentru ca să demonstrez că pot? Răspunsul a venit mai târziu: trebuia să studiez, să învăț să mă recunosc, să-mi regăsesc sensul, să reușesc să accept ce mi se întâmplă. Era un colac de salvare de care m-am agățat pentru că nu mai era nimic altceva.
A urmat o perioadă de testare, am asistat la câteva cursuri și am încercat alte emoții: le este milă de mine și din acest motiv mă acceptă. Am fost criticată pentru că participam la curs cu un reportofon și într-un moment dramatic am fost gata să renunț la facultate. Dar în același timp am înțeles că interesul meu de a mă regăsi este mai presus de indiferența altora. Am înțeles că nu pot să renunț din cauză că alții simt un disconfort în preajma mea.
Am început să-mi regăsesc sensul la Psihologie. Profesorii mei au crezut în mine și mi-au validat eforturile. Mi-au spus că vocea mea inspiră și că aș putea să ajut alți oameni aflați în situația mea să își regăsească rostul în viață. A fost un moment de cotitură în viața mea când am înțeles că mi s-au închis ochii trupești dar mi s-au deschis ochii sufletului, iar misiunea mea este să ajut alți oameni să depășească aceleași provocări pe care le-am trăit eu.
Mi-au trebuit șapte ani să ajung în acest punct, să fiu din nou în controlul vieții mele dar acum știu că acest lucru se poate obține mult mai repede. Am fost femeie de afaceri iar apoi viața mea s-a năruit. Apoi am înțeles că trebuie să urc înapoi pe sârmă fără plasă de siguranță și să merg mai departe.
Acum sunt nevăzătoare și mi-am regăsit sensul. Am devenit psiholog și pot ajuta alți oameni să depășească problemele legate de boală și traumă. Am testat pe mine toate metodele și știu sigur că funcționează pentru că și eu acum funcționez. Am făcut multe adaptări iar acum viața mea a revenit la o normalitate în care gătesc, călătoresc și sunt din nou activă în afacerea mea. Pot să fac tot ce îmi doresc în ciuda diagnosticului și te pot ajuta și pe tine să-ți recapeți controlul.